Simona Poclid
5 supporters
De ce fierbe copilul în mămăligă – Aglaj ...

De ce fierbe copilul în mămăligă – Aglaja Veteranyi: altfel de impresii de lectură

Jul 31, 2022

1.      Aglaja stă pe marginea apei și picioarele ei, de la genunchi în jos, sunt pline de iarbă. Dacă întind brațul o pot săruta, de parcă ar fi iubita mea, și câinele ei nu moare, și pe mamă o strângem de gât, și pe tată îl închidem în borcanul de castraveți.

Aglaja-i copil și din părul ei, mai lung decât al mamei, facem o scară până la Cer. Tatăl ei este bun; își lovește nevasta-n pântece și ne curbează craniul; avem în loc de cap un castron în care ținem nuci coapte.

Fierbe mămăliga. Îndesăm răul lumii în vaginul mamei și îi fuge-n stomac. Plecăm din pântece; din flori curge sânge, din ochii noștri se înalță munți, noi suntem… circari. Îi arătăm lui Dumnezeu cum ne prindem cu părul de Îngeri. Îngerii râd, ne mângâie puful inimii, ne împing de-a dura pe pardoseala infinitului, ne cad toți dinții din gură…

2.      Îmbătrânim. Aglaja râde că, uite, zice, mi-au apărut solzi pe gene și, dacă mă întorc prea repede-n spațiul gurii literelor, colții îmi smulg penele. Nu mai plânge, iubită Aglaja, îi spun eu, apa nu-i adâncă, e moale și caldă, parcă am fi la sânul lui Dumnezeu. Ne purtăm crucea prin iarbă, ne cad ochii în oala cu smântână, cine să ne creadă, încotro să ne ducem? Uite, Aglaja, în groapa aceea, un mort râde, e de la Săpânța, habar nu are ce naiba i se întâmplă, se uită la tine și-i vine să-ți vorbească, să-ți spună chiar totul.

3.      Urechile tale prind cireșe coapte. Parcă ai înnebunit de fericire. Mă topesc de drag de tine; poate am fost bărbat înainte, mă îndrăgostesc prostește de toate femeile, te înșel cu ele, pe nepusă masă, zdrobesc mămăligă uscată între tâmpla mea și tâmpla ta. Copilul fierbe. Pentru că, atunci când se înalță lumea spre moarte, el se apucă de joacă. Râde. Coboară un trapez. Îl răsucește. Își aburcă fundul înspre lună. Ce-i pasă lui? Ce ne pasă nouă?

4.      Apa ne cuprinde, cu patos de smirnă, renunțare. Sunt și eu o străină. Mă înfrânez să nu-ți sărut toată gura, dintr-o dată, să o mușc până-ți ajung la coaste, ca și cum te-aș înghite. Și știi de ce aș face-o? Pentru că nu sunt chiar așa de sigură că tu nu ești eu sau eu nu sunt tu. Când ai murit tu eu aveam 9 ani… 9 ani, o vârstă infinită. Îmi legase Mama de pieptul fără sâni un copil prea greu, care plângea încontinuu și nu știam ce să fac cu el, deși îl iubeam. De ce-l iubeam? Pentru că era nevinovat și prea frumos, nu știa nimic despre lume și nici despre suferință.

5.      Mureai și eu în urmă, căram în spinare ceea ce de abia intuiam, când mă ascundeam lângă nuc și de abia putem merge-n genunchi, până sub cireș, până la dinții râmelor, până la bubele grâului; rupeam din porumb pumnii, bătăile, strigătele și mă strângeam sul în jur, ca un animal, ca o bucată de bălegar, scocioram în pereții de lut după comori și după draci; spusese o vecină că suntem drăcoși, vă joacă iadul între grâne, așa spunea și Mama încontinuu plângea. Eu la 9 ani am fost atât de nemuritoare, n-aveam dinți deloc, laptele îmi ieșea prin craniu, mi se rupseseră picioarele de la jumătate. Doamne, cum se rostogolea iarba pe buzele mele și când vorbeam scoteam cuvinte verzi pe care numai găinile le înțelegeau.

6.      Iubită Aglaja,

Dacă ai fi văzut cum, la nouă ani, aveam și eu un câine. Cineva l-a omorât; l-a lovit cu piciorul, încălțat în cizmă, până când mațele lui, pline de pâclă, i-au ieșit pe ochi. În valea șesului era un circ cu porci mistreți. Mâncau țâțe de babe. Țâțe lăsate, buboase, maronii și păgâne. Le scuipau mai apoi pe albastrul mesei, căci familia insista să fim curați, curați ca la botez, să ne scoatem mucii din gură. Dar eu n-am ascultat de nimeni. M-am ascuns în podul șurei, unde trona un coșciug. În vatră, făcusem țințirim. Jarul își apleca brațul peste capul meu.

Dacă se castrau porcii, găinile alergau aiurea prin grădină. Un ied stăpânea un trapez. Iapa sură mergea galeș, parcă avea untură-n copite. Oile zbierau când cineva spăla prosoapele pline de mămăligă. Și tu, habar nu am… stăteai pe malul apei și te gândeai la mine.

Și eu mă gândesc la tine și ți-aș scrie o carte.

Care ar începe așa…

Și s-ar încheia la fel…

Copilul fierbe în mămăligă pentru că încă nu s-a născut și apărând din greșeală e înghițit de aburi. Dar când va reveni, va preface toți oamenii-n porumb și va trăi singur. Așa de singur că toate apele vor seca, dacă el va voi.

N-am să-ți scriu o carte, ci doar scrisori. Din vreme-n vreme.

Aglajă, îți dai seama ce înseamnă că eu aveam 9 ani când tu ai murit? Când ai murit tu, s-a mai născut o dată primul meu frate care murise înainte, căci nu-i plăcuse, cui să-i fi plăcut?, mămăliga.

Sursă fotografie: internet

Enjoy this post?

Buy Simona Poclid a coffee

More from Simona Poclid